Asociația CERTA

Str. Principală, Nr. 79, Cataloi, Jud. Tulcea, Romania

Partea a II-a

Musa în Dobrogea

(...)

Prezența amenințătoare a lui Suleiman la frontierele Rum-ului l-a determinat pe Mehmet să accepte o diversiune în Rumelia, la propunerea lui Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești, care, după cum aminteam anterior, reluase operațiunile militare în Dobrogea. Astfel, s-a țesut planul prin care Musa urma să fie trimis în Rumelia, pentru a deschide, cu sprijinul lui Mircea, un nou front de luptă, în Dobrogea, împotriva lui Suleiman.

 Cronica turcească spune că Musa a fost cel care a venit înaintea lui Mehmet, cerându-i permisiunea de a merge în Rumelia, pentru „a se face bei acolo”.[1] Ascultând cuvintele sale, Mehmet și-a arătat susținerea, Musa pecetluind înțelegerea cu un jurământ de supunere față de fratele său mai mare. Nu avem informații precise despre acest jurământ, însă, de bună seamă, el a constituit un bun pretext pentru ca Mehmet să invadeze Rumelia câțiva ani mai târziu.

Misterele Dunării, nr. 10, Septembrie 2019

Mihai Tiuliumeanu

MUSA, FIUL LUI BAIAZID

 După altă sursă, Musa se afla la curtea emirului de Karaman, când o ambasadă din partea lui Mircea cel Bătrân a sosit, pe mare, la Sinope, iar de acolo la Kastamonu, la curtea beiului Isfendiyar. Trimișii lui Mircea i-au cerut lui Isfendiyar ajutor pentru a-l convinge pe Mehmet să-l trimită pe Musa în Țara Românească, domnul român promițînd să-i dea de soția pe una din fiicele sale și „să-l facă bei acolo”.

 Isfendiyar i-a îndemnat pe trimișii lui Mircea să meargă la Karaman, unde prințul Musa se afla, ca trimis la fratelui său, Mehmet, negociind alianța împotriva lui Suleiman. Musa, auzind propunerea domnului Țării Românești, a fost foarte bucuros, spunând: „Chiar acesta era și scopul meu de multă vreme!”. Musa a însoțit ambasada lui Mircea înapoi la Kastamonu, iar de acolo la Sinope, de unde s-au îmbarcat spre Țara Românească.[2]

 Așadar, alianța dintre Mircea și Musa s-a peceteluit prin intermediul puternicului bei Isfendiyar, un aliat al lui Mircea încă dinainte de bătălia de la Ankara. La rândul său, beiul de Karaman, amenințat direct de prezența oștilor lui Suleiman în Bitinia, și-a oferit suportul pentru această alianță. Mehmet și-a dat acordul pentru plecarea lui Musa în Țara Românească, ambasada lui Mircea oferind o ocazie nesperată pentru a submina puterea lui Suleiman în Rumelia.

 Musa nu a plecat imediat, pentru că îl aflăm în Karaman, luptând împotriva lui Suleiman. Încercând a înlătura acest nou pericol, Suleiman a încercat a-l convinge pe beiul de Karaman să i-l trimită pe Musa legat. Cronica turcească spune că Suleiman a trimis solie în Karaman, spunând: „Nu-l lăsa pe fratele meu Musa să scape și eu îți voi fi prieten”.[3]

 Presat de oștile lui Suleiman, beiul de Karaman a fost nevoit să accepte pacea, moment în care Musa a căutat refugiu la curtea lui Isfendiyar, în Kastamonu. Când Suleiman a pornit cu oști împotriva lui Isfendiyar, ambasadorii lui Mircea s-au îmbarcat la Sinope, ducând cu ei în Țara Românească pe tânărul prinț Musa, probabil în toamna anului 1409.

 Campania lui Suleiman în Anatolia a oferit statelor creștine din estul Europei prilejul pentru a complota împotriva acestuia. În cazul unui eventual succes împotriva lui Mehmet, Suleiman ar fi rămas singurul stăpân al împărăției otomane, un scenariu pe care statele creștine încercau a nu-l vedea împlinit. Se pare că din alianța împotriva lui Suleiman făceau parte Țara Românească, Bizanțul și Ungaria, după cum se poate deduce dintr-o scrisoare, datând încă din 1404, trimisă de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ducelui Burgundiei:

 „Te informez că unele aranjamente au fost făcute între mine și fratele meu Viaceslav, regele romanilor și al Boemiei; că am făcut pace, am încheiat alianță cu Ostoja, regele Bosniei și l-am făcut pe Ștefan Lazarevici, ducele de Rascia, vasalul meu; și am răspuns cu putere turcilor, repurtând câteva victorii și trimițând ajutor împăratului de la Constantinopol și voievodului Valahiei, care întreprind fapte nobile împotriva acelora”.[4]

 În afara statelor creștine, nemulțumiți de politica pacifistă a lui Suleiman erau akingiii și spahiii, care se vedeau astfel privați de principala lor ocupație, jaful. Imediat după plecarea lui Suleiman în Anatolia, aceste bande au început a jefui așezările creștine din Rumelia.

 Recuperarea principalelor cetăți din Dobrogea de către Mircea, în absența lui Suleiman, a provocat furia akingiilor și spahiilor, care se aflau aici într-un număr mult mai mare decât în alte părți ale Rumeliei. Mircea stăpânea cetățile de la Dunăre și mare, dar nu avea puterea de a controla interiorul Dobrogei.

 A arunca pe unul dintre fiii lui Baiazid împotriva celuilalt trebuie să-i fi părut domnului muntean singura soluție pentru amândouă problemele: stăpânirea sa în Dobrogea și jafurile akingiilor. În aceste împrejurări, s-a pus la cale planul aducerii lui Musa, în speranța că, pornind războiul în Rumelia, împotriva lui Suleiman, se va șubrezi puterea akingiilor în Dobrogea.   

 Și cronica turcească vine să confirme acest raționament al lui Mircea:

 „Pe timpul când Musa Celebi era în Karaman..., necredinciosul voievod al Valahiei era istovit de raidurile akingiilor din Rumelia. Pentru că nu mai avea liniște, beii săi au pus la cale planul de a-i scrie lui Isfendiyar și să trimită la acesta un om să-l ceară pe Musa Celebi. Iar dacă Musa Celebi ar fi venit, el i-ar fi dat ca soață pe fiica sa și l-ar fi făcut stăpân peste pământul Valahiei. Iar în acest fel s-ar fi salvat din mâinile musulmanilor”.[5]

 Cronica turcească povestește mai departe că, imediat ce Musa a ajuns în Valahia, el a pecetluit alianța cu Mircea, luând în căsătorie pe una dintre fiicele acestuia, Arina. Cam în același timp, Suleiman lua în căsătorie pe fiica lui Manuel al II-lea, împăratul de la Constantinopol.

 Cum primele raiduri de jaf ale akingiilor, sub conducerea lui Musa, au fost îndreptate împotriva Bizanțului, suntem îndreptățiți a crede că alianța lui Mircea cu Bizanțul nu se concretizase în vreun fel, iar inițiativa tratativelor din Anatolia îi aparținuse în întregime domnului român. Cunoscând foarte bine duplicitatea bizantinilor, Mircea și-a făcut propriile planuri, pe care a încercat, cu propriile sforțări, a le duce la îndeplinire.   Cronicarii bizantini lasă a se înțelege că venirea lui Musa în Rumelia s-a făcut și cu sprijinul bizantinilor, lucru posibil, aceștia fiind dispuși să sprijine pe oricare dintre fiii lui Baiazid, atâta vreme cât această politică se potrivea propriilor interese.

 Odată pecetluită alianța cu Mircea, Musa a trecut în Dobrogea, începând a strânge oaste: „a adunat în jurul lui un număr uriaș de luptători, în primul rând tot felul de jefuitori”.[6] Așadar akingii, dar și spahii, „toți tovica[7] și timarioții din Rumelia”.[8] Și cronica grecească a lui Dukas spune că Musa „a adunat pe toți turcii din regiunea Dunării, iar ei l-au proclamat conducător al Traciei, Tesaliei și Illiricum-ului.”

 Auzind beii Rumeliei că Musa a venit în Țara Românească, i-au trimis imediat solie, spunându-i: „Vino, fratele tău nu este în stare să aprecieze domnia. Zi și noapte, nu are timp de altceva decât să-și ia neveste. Auzind aceste vești, el a pornit spre Silistra, de unde a trecut Dunărea”.[9]

 Prima campanie a lui Musa la sud de Dunăre a fost îndreptată nu împotriva posesiunilor lui Suleiman, ci a principalului susținător al acestuia, Bizanțul. Astfel, în iarna dintre anii 1409-1410, Musa a atacat teritoriile bizantine din preajma Mării Negre, blocând Mesembria, cea mai importantă cetate din regiune, cedată de Suleiman Bizanțului, prin tratatul din 1403.[10]

 Istoricul grec Chalcocondil spune că, în schimbul ajutorul militar, Musa i-a promis lui Mircea pământ și că a fost însoțit în campanie de Dan, fiul lui voievodului, care conducea oștile venite din Țara Românească. Atacul asupra Mesembriei trebuie să fi avut ca scop securizarea frontierei sudice a Dobrogei, transformată în baza de operațiuni de către Musa.

 În februarie, Musa a luat Iambolul, după ce a învins oștile lui Suleiman, iar de acolo a ocupat Adrianopolul, capitala europeană a otomanilor, precum și fortăreața maritimă Gallipoli, tăind astfel posibilitatea de întoarcere a lui Suleiman din Anatolia.

 Într-un timp relativ scurt, fie cu război, fie cu vorbe meșteșugite, Musa a reușit să aducă sub ascultare întreaga Rumelie, forțându-i pe beii locali, rămași fideli lui Suleiman, să-i recunoască autoritatea.

 Suleiman, prins acum în Bitinia, între Mehmet și Musa, a hotărât a se întoarce în Rumelia, pentru a-și recâștiga posesiunile. Un document venețian, datat 30 mai 1410, spune că, venind de la Constantinopol, ambasadorul lui Mircea, voievodul Valahiei, a ajuns la Avlona, unde a adus vești că împăratul Manuel al II-lea reușise să recupereze vremelnic Gallipoli, că Suleiman sosise cu oaste multă pe țărmul asiatic al Propontidei, cerând ajutorul bizantinilor și genovezilor pentru a-și trece trupele în Rumelia, dar fusese refuzat politicos.

 Cunoscute fiind legăturile mai vechi dintre împăratul Manuel al II-lea și Suleiman, Mircea încerca, prin ambasadori trimiși la Constantinopol, dar și la Veneția, să împiedice transportul trupelor lui Suleiman pe țărmul Rumeliei, înainte ca Musa să fi reușit a-și întări stăpânirea.

 Temerile lui Mircea erau întemeiate: în ciuda refuzului Veneției de a înlesni trecerea lui Suleiman pe corăbiile sale, Manuel al II-lea a reușit să ajungă la un acord cu genovezii din Pera. Jafurile lui Musa în teritoriile bizantine l-au convins pe împăratul de la Constantinopol să-și ofere suportul lui Suleiman, mai aplecat spre negociere și mai prieten creștinilor.

 În ziua de 14 iunie 1410, oștile lui Suleiman au fost transportate în Rumelia, pe vasele genovezilor, dar nu pe la Gallipoli, cetate pe care Musa reușise între timp să o ia înapoi, ci pe la Calcedon, în dreptul Constantinopolului. În aceeași zi, Suleiman a fost primit de împărat și cei doi doi și-au reînnoit jurămintele din trecut.

 În timp ce oștile Țării Românești îl însoțeau pe Musa către Constantinopol, unde avea să-l înfrunte în luptă directă pe fratele său mai mare, împăratul Manuel al II-lea îi oferea sprijin și adăpost lui Suleiman.   

 În ciuda eforturilor diplomatice, cei mai puternici conducători creștini din sud-estul Europei nu reușiseră să ajungă la un punct de vedere comun, fiecare țesând propriile intrigi, sub paravanul interesului comun de a slăbi puterea turcilor. Oștile Bizanțului și ale Țării Românești urmau a se întâlni pe câmpul de luptă, fiecare în tabăra câte unuia dintre fiii lui Baiazid Fulgerul!

 Prima bătălie dintre Musa și Suleiman s-a purtat chiar sub zidurile Constantinopolului, la Cosmidion, în Cornul de Aur. Manuel și-a trimis corăbiile pentru a-și salva protejatul, în cazul unui eșec; corăbiile au fost incendiate de Musa, chiar înainte de luptă.

 Alături de Musa s-au aflat oștile Țării Românești, dar și cele ale despotului sârb Ștefan Lazarevici. Musa a preluat avantajul tactic încă din prima fază a luptei, akingiii săi provocând grele pierderi adversarilor. Totuși, Suleiman a fost cel care a înclinat decisiv balanța, reușind, printr-o mișcare de învăluire, să captureze tabăra lui Musa. Cronica turcească spune că o parte a beilor Rumeliei au dezertat, trecând de partea lui Suleiman, în timpul luptei.

 La fel a făcut și Lazarevici, care a trecut cu oamenii săi de partea lui Suleiman, lăsând descoperit unul dintre flancuri, fapt care a contribuit, se pare, la pierderea taberei și împrăștierea oștilor lui Musa. Lazarevici a fost primit de împărat la Constantinopol, după luptă, și a făcut jurământ de credință lui Suleiman. Totuși, se pare că jurământul a fost unul forțat de împrejurări, pentru că, la întoarcerea în Serbia, Ștefan a trecut prin Țara Românească, unde fusese chemat de Mircea. La Târgoviște, și-a reînnoit jurămintele față de Musa!

 Învins într-un chip atât de neașteptat, Musa s-a retras în estul Bulgariei, în regiunea Iambol, între Adrianopol, ținta sa (ocupat între timp de oștile lui Suleiman) și Dobrogea, principala sa bază de operațiuni. Aici a primit întăriri din partea lui Mircea, protectorul său, reușind, în același timp, să strângă în jurul său akingii și bei din toată Rumelia, care nu agreau revenirea lui Suleiman pe tron.

 În luna iulie, Musa a fost din nou înfrânt, în apropiere de Adrianopol, fiind nevoit să se retragă spre Dobrogea. Cetatea Dârstorului, pentru care Mircea purtase atâtea bătălii în trecut, i-a devenit adăpost acestui fiu al lui Baiazid, devenit prieten al domnului român. Timp de mai bine de jumătate de an, Musa a rămas în Dobrogea, în apropierea Dunării, hărțuind fără odihnă oștile lui Suleiman, strângând oameni și pregătind o nouă campanie împotriva Adrianopolului.  

Articolul întreg ediția tipărită a Revistei Misterele Dunării, Nr. 8 și 10 sau în varianta online, pe Google play cărți

 

[1] D. Kastritsis, op. cit., p. 130

[2] Ibidem, p. 131

[3] Ibidem, p. 131

[4] Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la Istoria Romanilor (București, 1890), 429, doc. cccliii.

[5] D. Kastritsis, op. cit., p. 140

[6] Constantin Filosoful, 31, Lebensbeschreibung des Despoten Stefan Lazarevic von Konstantin dem Philosophen,  ed. și trad. Maximilian Braun, Haga, 1956

[7] tovica, liderii akingiilor, cf. Tursun Beg, The History of Mehmed the Conqueror, 41.

[8] timarioții erau oșteni împroprietăriți cu o suprafață de pământ (timar), care aveau obligația de a se întoarce sub arme, atunci când erau chemați. Așıkpașazade, 73, apud D. Kastritsis, op. cit., p. 142

[9] D. Kastritsis, op. cit., p. 142

[10] Schreiner, Kleinchroniken, I, 215, apud D. Kastritsis, op. cit., p. 143