Asociația CERTA

Str. Principală, Nr. 79, Cataloi, Jud. Tulcea, Romania

Mihai Tiuliumeanu

TRAGICA POVESTE A ȘEICULUI BEDREDDIN

Misterele Dunării, nr. 6, Septembrie 2018

 Trecuseră abia trei ani de la tragica moarte a sultanului Musa, și Dobrogea era, încă o dată, sufletul revoltei anti-otomane. Unul dintre apropiații lui Musa, Șeicul Bedreddin, un mistic sufi originar din Rumelia, a cărui faimă se răspândise în toată împărăția otomană, ba chiar și mai departe, până la curtea lui Timur Lenk, venit din Valahia, cu sprijinul lui Mircea cel Bătrân, a ridicat steagul revoltei împotriva sultanului Mehmet I.

 Agitând pe turcmenii din Dobrogea și adunând în jurul său pe toți tocvica, conducătorii akingiilor, nemulțumiți de pierderea privilegiilor din timpul lui Musa (cel supranumit „sultanul celor săraci”), șeicul Bedreddin și-a condus oamenii în regiunea Deliormanului, „pădurea nebună” din sudul Dobrogei, contestând cu armele domnia lui Mehmet.

 În același timp, în Anatolia, cei mai apropiați discipoli ai lui Bedreddin, Börklüce Mustafa și Torlak Kemal au pornit o răscoală populară, la Karaburun și Manisa. 

 O mulțime de turcmeni șiiți, creștini săraci din Rumelia și Anatolia, ba chiar și evrei s-au alăturat acestei revolte, considerată una dintre cele mai importante mișcări sociale din istoria Imperiului otoman.

 Multe povești s-au spus despre șeicul Bedreddin, chiar din timpul vieții sale, iar dintre acestea unele vor servi ca probe în procesul său de mai târziu. Se povestea, bunăoară, că Bedreddin era de neam regal, coborâtor din sultanii selgiukizi ai Anatoliei, fapt confirmat și de nepotul său, Halil Bin Ismail, care a scris o epopee închinată faptelor sale. În aceste condiții, revolta sa era îndreptățită, de vreme ce otomanii erau doar niște uzurpatori ai sultanilor selgiukizi de la Iconium.

 Participarea păturilor celor mai sărace ale populației, musulmani dar și creștini deopotrivă, a făcut ca mișcarea lui Bedreddin și a discipolilor săi să fie privită, înainte e toate, ca o răscoală țărănească îndreptată împotriva marilor proprietari feudali otomani.

 Mișcarea lui Bedreddin a avut și o însemnată componentă religioasă, șeicul fiind acuzat, printre altele, de propagandă sectară, de misticism, de faptul că a încercat a lovi în religia oficială, islamul sunnit. Din acest motiv, revolta sa a fost numită „revoluția dervișilor”, iar discipolii săi au fost portretizați ca indivizi care respingeau credința oficială, dar și diferențele religioase, susținând, în schimb, fraternitatea și iubirea între oameni, indiferent de credință.

 Faptul că foarte mulți creștini s-au alăturat acestei mișcări, se datorează, în egală măsură, caracterului social, dar și mesajului religios, care îndemna la înfrățirea între credințe: „oricare dintre turci ar spune că creștinii n-ar crede în Dumnezeu adevărat, acesta este fără Dumnezeu. Și toți care ascultau de învățătura lui, dacă dădeau peste vreun creștin, îl primeau cu dragoste și-l cinsteau ca pe un înger al lui Dumnezeu.”[1]

 Nu în ultimul rând, Bedreddin și tovarășii săi au fost prezentați de istoricii moderni ca primii socialiști, ba chiar proto-comuniști, care s-au ridicat la luptă nu împotriva statului și a legilor, ci împotriva nedreptății sociale, urmărind a pune bazele unei societăți egalitariste, în care toate bunurile să fie comune, „și hrană, și îmbrăcăminte, și vite de jug, și ogoare”[2] și în care să primeze simțul moralei, binele comun și fericirea tuturor oamenilor.

 Oricare a fost adevărul, un lucru este cert: dintre toate revoltele care au cuprins de-a lungul timpului împărăția turcilor otomani, mișcarea Șeicului Bedreddin este considerată cea mai „iluminată”[3], datorită ideilor generoase care au fost vehiculate, dar mai ales a remarcabilei personalități care a inițiat și condus această revoltă.

 Cine a fost Beddreddin și ce drumuri l-au purtat spre împlinirea destinului său, cum a reușit să își facă cunoscute învățăturile în toată lumea islamică, pentru a sfârși conducând o revoltă împotriva stăpânirii otomane, vom arăta în rândurile următoare, cu mențiunea că, după Sari Saltik, dervișul sfânt, șeicul Bedreddin este cea mai interesantă figură istorică pe care a cunoscut-o Dobrogea, la începuturile istoriei sale.

 Originea și tinerețea lui Bedreddin

 Cea mai importantă sursă despre viața lui șeicului Bedreddin este hagiografia rimată Menâkıbnâme, scrisă de nepotul său, Halil bin Ismail. Este singura sursă, de altfel, în ceea ce privește viața și faptele lui Bedreddin, înainte de revolta care avea să-l aducă în atenția întregii lumi. Menâkıbnâme este o epopee istorică, care are ca subiect central figura lui Bedreddin, dar, în același timp, o valoroasă cronică a primelor cuceriri turcești în Peninsula Balcanică, la mijlocul veacului al XIV-lea, când s-au pus bazele stăpânirii otomane în Rumelia.

 Cucerirea otomană a Rumeliei a urmat întocmai modelul de cuceririi selgiukide a Anatoliei, prezentate pe larg în articolul meu dedicat lui Sari Saltik[4]. Cucerirea Rumeliei s-a făcut nu printr-un război clasic, pentru că otomanii nu aveau puterea de a ridica mari armate regulate (așa cum vor proceda mai târziu), ci prin efortul continuu al acelor bande pestrițe de gazi, „luptătorii pentru credință”, cei mai mulți dintre ei turcmeni nomazi, care cucereau și colonizau apoi teritoriile ocupate.

 La fel ca și în povestea lui Sari Saltik, tatăl lui Bedreddin, Israel era un veteran al războaielor de cucerire purtate în Anatolia. Împreună cu părintele său, Abdulaziz, fratele acestuia, Adülmümin și nepoții săi, Gâzi Ece și Hacı İlbegi, Gazi Israel a făcut parte din primul val de turci care au trecut în Rumelia, sub comanda lui Suleiman Șah, fiul lui Orhan[5].

 În anului 1359, a fost cucerită Dimetoka, al doilea mare oraș al Traciei, situată în apropiere de Adrianopol, precum și o mulțime de alte așezări mai mici, care au fost repede colonizate de turcmeni.[1]

Halil b. Ismail spune că Israel nu era doar un simplu gazi, ci se înrudea pe linie paternă cu sultanul selgiukid Alaeddin Keykubad (1219-1234). Mai mult, Abdülaziz deținuse funcția de mare vizir în sultanatul Rum-ului, însă, din pricina unor intrigi de palat, fusese aproape de a-și pierde viața. Atunci, s-a înrolat în trupele neregulate de frontieră, devenind gazi și luptând pentru lărgirea frontierelor islamului în dauna romanilor.

 Asocierea sa cu Hacı İlbegi și Gâzi Ece, binecunoscuți gazi de frontieră, care și-au unit forțele cu Suleiman Șah, din casa Otman, nu este întâmplătoare. Halil b. Ismail spune că cei doi erau nepoți ai lui Abdülaziz, descendenți, la rândul lor, din familia sultanilor selgiukizi, dar pe o linie mai îndepărtată, printr-o „fiică a unei surori” (kızkarındaşı kızındandur bular).[2]

 Istoricii moderni sunt circumspecți în privința acestei presupuse înrudiri cu sultanii selgiukizi, considerând că, de fapt, Halil b. Ismail a încercat doar, strecurând în text această informație, să legitimeze pretențiile lui Bedreddin de a se instala sultan, în dauna urmașilor casei Otman, una dintre cele mai grave acuzații care i-au fost aduse, la proces, bunicului său. 

 Chiar și fără această înrudire, cele petrecute ulterior demonstrează faptul că Israel, fiul lui Abdülaziz, nu avea doar o simplă condiție de gazi. Studiase dreptul și era socotit, încă din tinerețe, un mare învățat.

La cucerirea Dimetokăi, Israel era unul dintre cei mai importanți comandanți ai lui Hagi Ilbeg. După cucerirea cetății, comandantul roman, împreună cu întreaga sa familie, au căzut în mâinile turcilor. Li s-a oferit alternativa de a trece la religia islamică, evitând astfel soarta crudă a prizonierilor de război. Pentru a-și salva tatăl, tânăra fiică a comandantului roman a acceptat islamul. Datorită frumuseții sale, a primit numele turcesc Melek (Înger).

 Impresionat de înfățișarea sa, dar și de firea-i hotărâtă, Israel i-a cerut lui Hagi Ilbeg învoirea de a o lua în căsătorie. Probabil, la acel moment, părintele său, Abdülaziz, nu se mai afla în viață. Hagi Ilbeg și-a dat binecuvântarea, dăruindu-i ca feud fortăreața Simavna și, odată cu ea, binemeritata lăsare la vatră. Pentru Israel, „războiul sfânt” se terminase, în anii următori, el fiind cadiu (judecător) al cetății pe care o avea sub ocrotire.

 La Simavna, s-a născut Mahmut Bedreddin, în anul hegirei 760[3]. Doi ani mai târziu, turcii au ocupat Adrianopolul, mutând aici capitala otomanilor. Asemenea altor oameni de vază ai tânărului Imperiu, Israel s-a mutat cu întreaga familie la Adrianopol, rebotezat de turci Edirne.

 Israel s-a purtat cu multă înțelegere față de familia sa creștină, soția și rudele acesteia continuând să-și practice nestingherite religia. În această atmosferă de toleranță și înțelegere a crescut Bedreddin. A învățat arabă și turcă de la tatăl său, iar greacă de la mama sa. Când s-a făcut mai mare, tatăl său i-a fost primul învățător în tainele Coranului. În aceeași măsură, Bedreddin s-a familiarizat cu tainele creștinismului, întreaga sa existență de mai târziu el păstrând în suflet o înțelegere pașnică, sincretică, a celor două mari religii, aflate într-un război necruțător.

 Până la vârsta de 20 de ani, Bedreddin a studiat la Edirne, mai întâi cu tatăl său, apoi cu învățatul Molla Yusuf.[4] Dar pentru că tânărul părea să nu fi moștenit pornirile de războinic ale înaintașilor săi gazi, ci mai degrabă blândețea și aplecarea spre pașnica înțelegere a lucrurilor, de la mama sa, Israel a hotărât să-l trimită la studii mai departe, mai întâi la Bursa, în vechea capitală a otomanilor, iar apoi la Konya, renumită pentru învățătorii săi.

La Konya, a devenit învățăcel în madrasa lui Feyzullah, un personaj exotic, un mistic hurufi, cabalist și astrolog, studiind cu acesta astronomia, astrologia și logica. Acest Feyzullah era, se pare, elevul celebrului Fazlullah din Astarabad, numit Fazlullah Hurufi, fondatorul hurufismului, doctrina mistică, cabalistică, derivată din sufism, care considera că în literele alfabetului arab (32 persane, 28 arabe) stătea secretul revelației divine.

În jur de 1370, cam pe vremea când tânărul Bedreddin își începea călătoria spre Anatolia, Fazlullah Hurufi părăsise Astarabad-ul, locul său de baștină, propovăduindu-și învățăturile în Iran și Azerbaidjan. Era însoțit peste tot de un mare număr de învățăcei, care îl considerau un adevărat profet. El însuși, după câteva revelații onirice, a început a se crede Mesia sau Mahdi, Mântuitorul pe care îl așteptau, deopotrivă, evreii, creștinii și musulmanii. El se considera cel ales de Dumnezeu să aducă pe pământ ultima revelație și să unească cele 3 religii monoteiste ale lumii. Pretențiile sale mesianice, pe de o parte, practicile mistice în care se adâncise cu totul, în căutarea revelației, pe de altă parte, i-au pecetluit destinul.

Se spune că după ce a convertit la hurufism o parte a elitei timuride, în Azerbaidjan, ar fi încercat a-l converti chiar pe însuși Timur Lenk. În cele din urmă, sătul de plângerile fără sfârșit ale imamilor, care îi cereau măsuri radicale împotriva acestui fals profet, Mardanșah, fiul lui Timur și guvernatorul Azerbaidjanului, a ordonat arestarea sa. A fost executat în grabă, după o sumară judecată.[1] Persecutată în Iran și Azerbaidajn, mișcarea hurufi a supraviețuit prin discipolii lui Fazlullah Hurufi, care au adus concepția sa mistică în Anatolia și chiar mai departe, până în Balcani.

Caracterul eclectic al acestei mișcări a făcut ca adepții hurufi sa fie acuzați de erezie sau ateism, ceea ce a atras persecuții din partea autorităților religioase. Pe de altă parte, caracterul social, agitația pe care o stârneau în rândul maselor, instigarea la revoltă și neascultare, i-au făcut pe hurufi dușmanii declarați ai statului. Persecuțiile violente i-au urmat peste tot, din Anatolia, până în Balcani. În 1408, în Anatolia, poetul Imadaddin Nasimi, unul dintre cei mai influenți mistici hurufi, a fost jupuit de viu, la Alep, în Siria.  

 

[1] Shahzad Bashir, Fazlallah Astarabadi and the Hurufis, Oxford, 2015, p. 55

 

[1] Nevena Gramatikova, XIV. Yüzyıl Sonundan XV. Yüzyılın Başına Kadar Gerçekleşen Olayların Biyografik ve Tarihsel Kaynağı Olarak Simavnalı Şeyh Bedreddin’in Hafız Halil Tarafından Yazılan Menâkıbnâme’si, în Kaya, A.Y., Kuyurtar, M., Salgırlı, S., Sabuktay, A., Maheras, E, Akpınar, E., International Börklüce Symposium [2-5 June 2016] Papers, İzmir Mediterranean Academy, 2017, pp. 141-186

[2] Menâkıbnâme, 8 (fol. 4b)

[3] 1359

[4] Nevena Gramatikova, op. cit., p. 156

 

[1] Doukas, XXI, 11, trad. Vasile Grecu, Istoria turco-bizantină (1341-1462), București, 1958, p. 150

[2] Ibidem, p. 148

[3] Franz Babinger, Schejch Bedr ed-din, der Sohn des Richters von Simaw, în Der Islam [Zeitscrift für Geschichthe undKultur des islamischen Orients], 11, [1921]: p. 11

[4] Mihai Tiuliumeanu, Sari Saltik - dervișul rătăcitor, în Misterele Dunării, nr. 1-2

[5] Orhan (1326-1359), fiul emirului Osman, fondatorul statului otoman