CONTACT

Asociația CERTA

Str. Principală, Nr. 79, Cataloi, Jud. Tulcea, Romania

Misterele Dunării, Nr. 10

Natașa Alina Culea

RUSALKA​

(...) Lui Alexandru i se face frig. Se oprește din mers și se sprijină de trunchiul unui copac mâncat de omizi, năpădit de o pânză ca o pâclă. Natura e și ea moartă, dar se poate trezi ca un vampir, simțind miros de sânge.

- Ai pățit ceva? îl întreabă Iovan.

- Nu, nu, îl liniștește Alexandru, sunt încă adormit și cred că nu mă simt bine de la atâta pește mâncat în ultima vreme. Ce mai știi de poetul ăsta? Cum adică a murit din cauza rusalcei? Tu îl cunoșteai?

- Eu nu aveam treabă cu el, îl știam doar din vedere, dar moș Irofte îl știa foarte bine. Grișa cumpăra branză și lapte de la el. Mai schimbau o vorbă. Moș Irofte mi-a zis că într-o zi l-a întâlnit pe Vova, care era alb la față, de parcă ar fi văzut o fantomă. I-a zis așa: „Moș Irofte, am văzut rusalca! Îți spun ție, că știu că o să mă crezi. Dacă îi spun altcuiva, o să râdă de mine. Rusalca, moș Irofte! Nu este o legendă, e vie și ne bântuie Dunărea”.

 I-a povestit că rusalca i-a răsturnat barca, cu tot cu peștii pe care îi prinsese într-o duminică seara. Îi era frică să mai iasă cu barca pe apă și începuse să stea doar în casă, încuiat cu cheia, și să bea și mai abitir ca înainte.   Lumina de la fereastra lui nu se mai stingea noaptea. Îi era cumplit de frică. Nu i-a crezut nimeni povestea, au zis că are vedenii de la băutură. Într-o seară moș Irofte venise să-i aducă laptele și s-a mirat că nu a mai a văzut lumina aprinsă la fereastră. Ușa casei era descuiată, iar bătrânul a intrat și l-a găsit pe Grișa spânzurat. Arăta îngrozitor, umflat, cu limba scoasă afară, ochii ieșiți din orbite și gura deschisă a țipăt.

 În Alexandru se prăbușește cerul, fără să-și poată explica emoțiile care mușcă din el, emoții vechi, necunoscute. O poveste ce pare, în același timp, și povestea lui.

 - Să intrăm, Sașa. Să știi că singur nici eu nu intru în casa asta. De atunci ocolesc locul ăsta blestemat odată ce se lasă seara. Acum am venit cu tine, să-ți arăt că și Delta are misterele ei, că tu ești scriitor și îți plac poveștile.  Am văzut cum încerci să-l descoși pe moș Irofte. Dar el e ursuz mai mereu.

 Iovan deschide ușa. Scârțâitul ei sună a scâncet de copil. Casa este cufundată în semiîntuneric. Iovan aprinde o lampă, ca un ochi de mort. Casa are doar două camere cu pereți strâmbi. E praf înecăcios și miroase fetid. Oglinzile sunt acoperite cu niște pânze mari, negre, de doliu. În cea de-a doua cameră, din dreapta intrării, o funie tăiată atârnă hidos în penumbră, instrumentul morții, blestemat de Dumnezeu pentru totdeauna. Pereții întunecați respiră un aer greu, putred. Alexandru simte că se sufocă. Genunchii i se înmoaie și jalea îi umflă pieptul, dar rămâne tăcut. Se uită pe masă și vede un caiet, asemănător cu cel pe care și el scrisese de când ajunsese în Deltă. Caietul este deschis la o poezie scrisă de mână, cu o caligrafie lunguiață, înclinată puternic spre dreapta și tremurată, pe foaia îngălbenită și mucedă. Citește în el:

„Rusalka

Un geamăt din adâncuri

În lacul adormit,

Netulburat de nuferi sau de miriapode.

Rusalca s-a trezit.

Se târâie jilav pe mal.Geme,

Tremură,

Se-ncolăcește,

Se zârcolește sub genele lunii,

Cu-al ei argint în păr.

Iar lujerii,

Lujerii îi dezmiardă fluierul piciorului,

Carnea blestemată de amfibie,

Dorința păgână,

Visele profane

Și limba păcătoasă,

Iar rusalca,

Rusalca le cântă

Versuri ce dor,

De dor: Despre o fecioară,

Niciodată femeie,

Niciodată iubită,

Niciodată sărutată pe coapsă.

Plânge rusalca.

Dar lacrimile ei - nade,

Și gura - mătrăgună,

Iar sânii,

Sânii ei

- și văpaie, și vortex, și veșnicie.

Rusalka

Despletește nori,

Strânge suflete și flori,

Îngână un cântec

Peste râvna din pântec,

Dorința ei nebună,

Iubirea ei, furtună.”

 

 Versurile sunt, mai degrabă, dezmierdările unui iubit decât elucubrațiile unei persoane terifiate de o știmă a apei. Nu, poezia are structură și coerență, deci ce îl făcuse pe bietul poet să-și ia zilele rămase pe pământ?

Insectele se învârt în jurul lămpii, pocnindu-se dement de geamul ei, neliniștitor.

 - Vrei să mai stăm? îl întreabă Iovan.

 Din inflexiunea vocii lui, Alexandru înțelege că și Iovan vrea să plece cât mai repede din casa spânzuratului.

​ După cele văzute vrea doar să se întoarcă mai repede în casa mătușii și să bea până ce funia legată de bârnă va dispărea din memoria lui, precum și versurile poetului, care-l tulbură de parcă ar fi fost scrise de el. Trăite de el. Plânse de el. Iubite de el.

 Ies amândoi din casă. Iovan trage ușa după el, care se închide cu același scâncet prelung. Alexandru se simte iar privit și abia îndrăznește să se întoarcă cu spatele la casa care păstrează în ea tragedia poetului, ca o mică moarte prinsă într-o piatră de chihlimbar.

 Un urlet le îngheață sufletul în vene.

 - Au venit șacalii aproape, spune Iovan.

 (...)

Citește un fragment din romanul Rusalka în ediția tipărită, Misterele Dunării, Nr. 10!

 [1] Regele râurilor europene - traducere din lb. franceză.