Asociația CERTA

Str. Principală, Nr. 79, Cataloi, Jud. Tulcea, Romania

Nicolae C. Ariton 

BIZANTINII ȘI FRIGURILE DUNĂRENE TULCENE…

 De-a lungul timpului, câțiva dintre numeroșii împărați bizantini au ajuns și pe meleagurile tulcene. Poate nu chiar la Tulcea, dar în apropierea acesteia, cu siguranță. Motivul vizitelor a fost același care i-a adus și pe perși sau greci: expedițiile militare.

 Unul dintre aceștia a fost Constantin al IV-lea, mai corect, în grecește, Kōnstantinos IV, sau latinizat, Flavius Constantinus Augustus. În unele documente apare cu numele de Kōnstantinos Pogonatos, ceea ce în traducere, ar însemna „Bărbosul”, dar de fapt s-ar părea că este o confuzie, aceasta fiind o titulatură dată tatălui său, Constant II.

 Interesant totuși acest supranume, primit în contextul în care împărații bizantini au abordat când o ținută cazonă romană, fără barbă și cu părul tuns scurt, când cu barbă și plete, asemănător filozofilor greci sau barbarilor, fără să fie vorba despre modă, ci mai mult efectul unei concepții creștine asupra divinității.

 Constantin IV, la fel ca și tatăl său, a trăit într-o perioadă în care religia creștină își trasa conceptele în concilii interminabile, care nu au dus decât la separarea bisericii din apus ce cea a  răsăritului.

Misterele Dunării, nr. 12, Martie 2020

țânțarul. În mod special, cel din specia Anopheles, care de-a lungul mai multor milenii a făcut ravagii pe meleagurile noastre, îmbolnăvind generații întregi de malarie, sau friguri dunărene, cum erau numite de toți cei care navigau de-a lungul fluviului. Numai și din acest punct de vedere, micul țânțar poate fi numit general, deoarece a păzit fără zăbavă malurile și bălțile Dunării de Jos, cu o adevărată armată de confrați la datorie, mai vrednică chiar decât milițiile de frontieră dunăreană, organizate de cerchezi sau cazaci zaporojeni.

 Străzile Tulcei ar fi ultima exagerare, chiar dacă acțiunea povestirii noastre s-ar petrece în zilele noastre, și cu siguranță că acum două milenii și jumătate ele lipseau cu desăvârșire, ba putem adăuga că nu era nici cea mai mică idee de Tulcea (care avea să fie numită așa cam după un mileniu și jumătate, pe la 1500 e.n., de către otomani), și ceva mai devreme, să fie numită Aegyssus, pe la 350 î.e.n, pentru prima dată, după câte se știe.

 După ce am (re)stabilit contextul istoric (cu adevărul este mai dificil), hai să vedem cum a fost întâlnirea dintre Darius și Anopheles, pe străzile tulcene, poate nu chiar pe acestea, ci în apropiere, pe undeva pe la Isaccea, în anul(i) de grație 511-510 î.e.n. După o urmărire ca-n filme, în partea de nord a Dunării, cu câteva sute de mii de persani dornici de luptă și niște sciți care nu-și doreau nici în ruptul capului o confruntarea directă cu un asemenea monstru de armată, Darius se hotărăște să-și treacă trupele peste fluviu și să-i lovească pe barbarii de sciți chiar în fieful lor, adică în Dobrogea, care avea să se numească multă vreme după aceea Sciția Minor, după numele acestui popor, cu o istorie și un mod de viață controversat și în zilele noastre.

 În fața armatei persane se ridicau însă două obstacole, greu de depășit. În primul rând, valurile Dunării, peste care trecerea soldaților și cailor era dificilă, dar a adevăratei caravane de căruțe, trase de boi și peste 3 mii de măgari de povară, purtând calabalâcul întregii armate, era adevărata încercare. Al doilea obstacol, era faima că Dobrogea de Nord se prezenta ca un loc despre care Herodot afirma că „…Regiunile de dincolo de Istru sunt stăpânite de albine, din pricina cărora nu poți să pătrunzi în acele locuri…”.

 Primul obstacol, cel al traversării Dunării, a fost surmontat prin improvizarea unui pod. A fost o realizare tehnică remarcabilă pentru acum două milenii și jumătate, construit de către o adevărată echipă de meșteri greci. Nu se cunosc detalii tehnice, poate și pentru simplul motiv că nici perși, dar nici Herodot nu înțelegeau prea mult din împletitura de funii de cânepă și trunchiuri de copac, care se întindea ca o adevărată minune peste apa  fluviului, probabil într-un ușor arc de cerc, pentru a  anihila puterea curentului. Construcția de-a dreptul inginerească a fost atât de bine realizată încât uriașa armată persană a traversat fluviul fără nici cea mai mică problemă.

 Mai trebuie să specificăm doar că marea oștire a călătorit până în Crimeea la bordul corăbiilor feniciene, apoi, după două zile de marș, au ajuns la Istru (denumirea grecească a Dunării) și „…au început să lege malurile printr-un pod, la cotul fluviului unde se răsfiră gurile Istrului…” așa cum scria Heorodot. În acest timp, șahul (aceasta era denumirea persană a împăratului Persiei), făcea o adevărată excursie de plăcere la izvoarele râului Tearos, s-ar părea că era vorba despre actualul Tunca, din Bulgaria și Turcia, despre care Herodot spune că avea nu mai puțin de „…treizeci şi opt de izvoare, care țâșnesc din aceeaşi stâncă; unele din ele sunt reci, altele calde…”

 După mica vacanță la băi, Darius cel Mare s-a reîntâlnit cu armata sa și au pornit în urmărirea sciților, care în ruptul capului nu au acceptat vreo confruntare directă. Nu același lucru se poate spune despre armata generalului Anopheles, care s-a bucurat nespus de sosirea celor 700 de mii de soldați (după mărturia lui Herodot) și nu au precedat nici o clipă să pornească la luptă. Spre deosebire de sciți, care fugeau din calea invadatorilor, țânțarii atacau în fiecare zi, pe înserat, cu exactitatea unui ceas elvețian, care avea să fie construit peste aproape două milenii.

țânțarul. În mod special, cel din specia Anopheles, care de-a lungul mai multor milenii a făcut ravagii pe meleagurile noastre, îmbolnăvind generații întregi de malarie, sau friguri dunărene, cum erau numite de toți cei care navigau de-a lungul fluviului. Numai și din acest punct de vedere, micul țânțar poate fi numit general, deoarece a păzit fără zăbavă malurile și bălțile Dunării de Jos, cu o adevărată armată de confrați la datorie, mai vrednică chiar decât milițiile de frontieră dunăreană, organizate de cerchezi sau cazaci zaporojeni.

 Străzile Tulcei ar fi ultima exagerare, chiar dacă acțiunea povestirii noastre s-ar petrece în zilele noastre, și cu siguranță că acum două milenii și jumătate ele lipseau cu desăvârșire, ba putem adăuga că nu era nici cea mai mică idee de Tulcea (care avea să fie numită așa cam după un mileniu și jumătate, pe la 1500 e.n., de către otomani), și ceva mai devreme, să fie numită Aegyssus, pe la 350 î.e.n, pentru prima dată, după câte se știe.

 După ce am (re)stabilit contextul istoric (cu adevărul este mai dificil), hai să vedem cum a fost întâlnirea dintre Darius și Anopheles, pe străzile tulcene, poate nu chiar pe acestea, ci în apropiere, pe undeva pe la Isaccea, în anul(i) de grație 511-510 î.e.n. După o urmărire ca-n filme, în partea de nord a Dunării, cu câteva sute de mii de persani dornici de luptă și niște sciți care nu-și doreau nici în ruptul capului o confruntarea directă cu un asemenea monstru de armată, Darius se hotărăște să-și treacă trupele peste fluviu și să-i lovească pe barbarii de sciți chiar în fieful lor, adică în Dobrogea, care avea să se numească multă vreme după aceea Sciția Minor, după numele acestui popor, cu o istorie și un mod de viață controversat și în zilele noastre.

 În fața armatei persane se ridicau însă două obstacole, greu de depășit. În primul rând, valurile Dunării, peste care trecerea soldaților și cailor era dificilă, dar a adevăratei caravane de căruțe, trase de boi și peste 3 mii de măgari de povară, purtând calabalâcul întregii armate, era adevărata încercare. Al doilea obstacol, era faima că Dobrogea de Nord se prezenta ca un loc despre care Herodot afirma că „…Regiunile de dincolo de Istru sunt stăpânite de albine, din pricina cărora nu poți să pătrunzi în acele locuri…”.

 Primul obstacol, cel al traversării Dunării, a fost surmontat prin improvizarea unui pod. A fost o realizare tehnică remarcabilă pentru acum două milenii și jumătate, construit de către o adevărată echipă de meșteri greci. Nu se cunosc detalii tehnice, poate și pentru simplul motiv că nici perși, dar nici Herodot nu înțelegeau prea mult din împletitura de funii de cânepă și trunchiuri de copac, care se întindea ca o adevărată minune peste apa  fluviului, probabil într-un ușor arc de cerc, pentru a  anihila puterea curentului. Construcția de-a dreptul inginerească a fost atât de bine realizată încât uriașa armată persană a traversat fluviul fără nici cea mai mică problemă.

 Mai trebuie să specificăm doar că marea oștire a călătorit până în Crimeea la bordul corăbiilor feniciene, apoi, după două zile de marș, au ajuns la Istru (denumirea grecească a Dunării) și „…au început să lege malurile printr-un pod, la cotul fluviului unde se răsfiră gurile Istrului…” așa cum scria Heorodot. În acest timp, șahul (aceasta era denumirea persană a împăratului Persiei), făcea o adevărată excursie de plăcere la izvoarele râului Tearos, s-ar părea că era vorba despre actualul Tunca, din Bulgaria și Turcia, despre care Herodot spune că avea nu mai puțin de „…treizeci şi opt de izvoare, care țâșnesc din aceeaşi stâncă; unele din ele sunt reci, altele calde…”

 După mica vacanță la băi, Darius cel Mare s-a reîntâlnit cu armata sa și au pornit în urmărirea sciților, care în ruptul capului nu au acceptat vreo confruntare directă. Nu același lucru se poate spune despre armata generalului Anopheles, care s-a bucurat nespus de sosirea celor 700 de mii de soldați (după mărturia lui Herodot) și nu au precedat nici o clipă să pornească la luptă. Spre deosebire de sciți, care fugeau din calea invadatorilor, țânțarii atacau în fiecare zi, pe înserat, cu exactitatea unui ceas elvețian, care avea să fie construit peste aproape două milenii.

țânțarul. În mod special, cel din specia Anopheles, care de-a lungul mai multor milenii a făcut ravagii pe meleagurile noastre, îmbolnăvind generații întregi de malarie, sau friguri dunărene, cum erau numite de toți cei care navigau de-a lungul fluviului. Numai și din acest punct de vedere, micul țânțar poate fi numit general, deoarece a păzit fără zăbavă malurile și bălțile Dunării de Jos, cu o adevărată armată de confrați la datorie, mai vrednică chiar decât milițiile de frontieră dunăreană, organizate de cerchezi sau cazaci zaporojeni.

 Străzile Tulcei ar fi ultima exagerare, chiar dacă acțiunea povestirii noastre s-ar petrece în zilele noastre, și cu siguranță că acum două milenii și jumătate ele lipseau cu desăvârșire, ba putem adăuga că nu era nici cea mai mică idee de Tulcea (care avea să fie numită așa cam după un mileniu și jumătate, pe la 1500 e.n., de către otomani), și ceva mai devreme, să fie numită Aegyssus, pe la 350 î.e.n, pentru prima dată, după câte se știe.

 După ce am (re)stabilit contextul istoric (cu adevărul este mai dificil), hai să vedem cum a fost întâlnirea dintre Darius și Anopheles, pe străzile tulcene, poate nu chiar pe acestea, ci în apropiere, pe undeva pe la Isaccea, în anul(i) de grație 511-510 î.e.n. După o urmărire ca-n filme, în partea de nord a Dunării, cu câteva sute de mii de persani dornici de luptă și niște sciți care nu-și doreau nici în ruptul capului o confruntarea directă cu un asemenea monstru de armată, Darius se hotărăște să-și treacă trupele peste fluviu și să-i lovească pe barbarii de sciți chiar în fieful lor, adică în Dobrogea, care avea să se numească multă vreme după aceea Sciția Minor, după numele acestui popor, cu o istorie și un mod de viață controversat și în zilele noastre.

 În fața armatei persane se ridicau însă două obstacole, greu de depășit. În primul rând, valurile Dunării, peste care trecerea soldaților și cailor era dificilă, dar a adevăratei caravane de căruțe, trase de boi și peste 3 mii de măgari de povară, purtând calabalâcul întregii armate, era adevărata încercare. Al doilea obstacol, era faima că Dobrogea de Nord se prezenta ca un loc despre care Herodot afirma că „…Regiunile de dincolo de Istru sunt stăpânite de albine, din pricina cărora nu poți să pătrunzi în acele locuri…”.

 Primul obstacol, cel al traversării Dunării, a fost surmontat prin improvizarea unui pod. A fost o realizare tehnică remarcabilă pentru acum două milenii și jumătate, construit de către o adevărată echipă de meșteri greci. Nu se cunosc detalii tehnice, poate și pentru simplul motiv că nici perși, dar nici Herodot nu înțelegeau prea mult din împletitura de funii de cânepă și trunchiuri de copac, care se întindea ca o adevărată minune peste apa  fluviului, probabil într-un ușor arc de cerc, pentru a  anihila puterea curentului. Construcția de-a dreptul inginerească a fost atât de bine realizată încât uriașa armată persană a traversat fluviul fără nici cea mai mică problemă.

 Mai trebuie să specificăm doar că marea oștire a călătorit până în Crimeea la bordul corăbiilor feniciene, apoi, după două zile de marș, au ajuns la Istru (denumirea grecească a Dunării) și „…au început să lege malurile printr-un pod, la cotul fluviului unde se răsfiră gurile Istrului…” așa cum scria Heorodot. În acest timp, șahul (aceasta era denumirea persană a împăratului Persiei), făcea o adevărată excursie de plăcere la izvoarele râului Tearos, s-ar părea că era vorba despre actualul Tunca, din Bulgaria și Turcia, despre care Herodot spune că avea nu mai puțin de „…treizeci şi opt de izvoare, care țâșnesc din aceeaşi stâncă; unele din ele sunt reci, altele calde…”

 După mica vacanță la băi, Darius cel Mare s-a reîntâlnit cu armata sa și au pornit în urmărirea sciților, care în ruptul capului nu au acceptat vreo confruntare directă. Nu același lucru se poate spune despre armata generalului Anopheles, care s-a bucurat nespus de sosirea celor 700 de mii de soldați (după mărturia lui Herodot) și nu au precedat nici o clipă să pornească la luptă. Spre deosebire de sciți, care fugeau din calea invadatorilor, țânțarii atacau în fiecare zi, pe înserat, cu exactitatea unui ceas elvețian, care avea să fie construit peste aproape două milenii.

 (...)

 Părea că ce fusese mai greu a trecut și, în sfârșit, Constantin IV putea domni liniștit și singur peste uriașul Imperiu Bizantin. Necazul a venit însă dintr-un loc pe care nu-l văzuse niciodată în viața sa, Delta Dunării. În partea de nord-est Europei, cam pe suprafața actualei Ucraine, locuiau slavii bulgari, veniți inițial dinspre nord și care erau aliați cu bizantinii. În jurul anului 670, poporul migrator al khzarilor (cazari), înrudiți, s-ar părea cu sciții, migrează din Asia și invadează teritoriile slavilor bulgari. În fața violenței destructive a acestora, bulgarii, în număr de 120-150 de mii, migrează și ei, stabilindu-se în regiunea dintre Nipru și Carpați.

 Un număr  mai mic dintre ei, în frunte cu liderul Asparoukh se stabilesc în Delta Dunării, un loc strategic care era un adăpost natural împotriva cazarilor. Concret, locul unde s-au așezat bulgarii, este stabilit de unii istorici ca fiind celebra insulă Peuce, despre care nu se știe nimic sigur nici în zilele noastre. Aceasta putea foarte bine fi Insula Șerpilor, grindul Chilia sau Insula Poplina de pe lacul Razelm, sau, conform unei alte teorii, Ceatalul, această mare insulă, în formă de triunghi, pe care o formează cele trei brațe ale Dunării, înainte de revărsarea în Marea Neagră.

 Bulgarii din Ceatal se cam plictiseau însă, sau poate din cauza țânțarilor, pe timp de vară porneau în expediții militare împotriva bizantinilor, al căror Imperiu se întindea de la sud de Dunăre. În primii ani ai expedițiilor bulgarilor, rezistența bizantinilor a fost nulă, deoarece aceștia, așa cum scriam mai devreme, erau ocupați cu războaiele cu arabii, slavii din preajma Salonicului și lombarzii din Italia. În anul 679, un raid bine organizat al bulgarilor, care au ajuns până la Edirne, i-a pus pe gânduri pe bizantini, care au trebuit să se forțeze destul de mult pentru a-i înfrânge într-o bătălie dificilă.

 Expediția l-a convins pe Constantin IV că a sosit timpul să rezolve și această problemă, tăind rădăcinile răului chiar în fieful bulgarilor din Ceatal. În primăvara anului 680, pornește în fruntea unei flote puternice și a unei armate alcătuite din 40 de mii de soldați, dislocați din îndepărtata Armenie, împotriva bulgarilor din Delta Dunării.

 Data începerii expediției este extrem de importantă, deoarece se leagă de condițiile meteorologice dar și de oracolele ticluite de astrologii și ghicitorii curții imperiale. Dacă auspiciile erau faste și vremea bună, armata pornea la luptă. Din nefericire pentru bizantini, de aproape 80 de ani, în zona Deltei Dunării nu mai călcase picior de soldat și informațiile privind starea terenului, topografia locurilor și pregătirea dușmanului erau complet necunoscute.

 După ce au parcurs drumul de la Constantinopol până la Dunărea de Jos relativ repede, datorită timpului prielnic, au ajuns mai mult ca sigur în dreptul Tulcei de astăzi, acolo unde în dreptul Colnicului Hora exista un pinten de piatră, care înainta până în mijlocul Dunării, în vremurile de secetă, când nivelul fluviului scădea foarte mult, stânca devenind un adevărat pod de piatră. Era locul ideal pentru a traversa Dunărea și a ajunge pe Ceatal, unde unele surse susțin că se aflau încartiruiți luptătorii lui Asparoukh, care își construiseră mai multe forturi cu întărituri din lemn, material care se găsea din abundență în pădurile Tulcei.

Alte surse oferă informații că lupta s-a desfășurat la Ongal, undeva la marginea Bugeacului, pe malul stâng al canalului Chilia, unde bulgarii își construiseră, de asemenea, cel puțin un fort. Această ipoteză nu este susținută de afirmația că armata lui Asparoukh se afla pe o insulă. Indiferent dacă cele două armate s-au întâlnit pe Ceatal sau Ongal, în mod sigur câteva zeci de corăbii bizantine, alcătuind o adevărată flotă, au făcut parte din expediție.

S-ar părea că împăratul Constantin IV a călătorit de fapt, pe parcursul întregii expediții, la bordul unei corăbii amiral, datorită confortului sporit, față de o călătorie pe uscat, călare și locuind în cort. Armata, la fel ca și corăbiile, au parcurs o rută costieră, de-a lungul țărmurilor, despărțindu-se în apropierea Deltei, pentru ca flota să ajungă în dreptul Tulcei, navigând de-a lungul canalului Sf. Gheorghe sau Sulina. Timpul în care au sosit la Gurile Deltei era cel al unei primăveri târzii, sau început de vară, cu delta și zona Tulcei pline de bălți și smârcuri, rămase în urma retragerii apelor din inundațiile de primăvară. Era o adevărată explozie de vegetație, mii de broaște și milioane de țânțari.

Continuare în ediția tipărită a Revistei Misterele Dunării, Nr. 12 sau în varianta online, pe Google play cărți (în curând)