Nicolae C. Ariton 

MISTERUL COMORII DE LA AGIGHIOL

Misterele Dunării, nr. 12, Martie 2020

Cum se descoperă o comoară în județul tulcea, în anul 1931 și de cât timp era nevoie pentru a se afla  despre aceasta

 

În ziua de 21 martie 1931, agighioleanul Dumitru Cordon scotea piatră dintr-o colină din apropierea satului, numită de localnici „Movila lui Uță”. La un moment dat, locul în care săpa s-a surpat. De fapt sistemul de susținere a construcției subterane era afectat mai de mult și intervenția săpătorului nu a făcut decât să declanșeze prăbușirea tavanului tumului.

Din păcate, nu există documente explicative privind motivul pentru care nea Dumitru săpa exact în vârful movilei, care era de fapt un tumul situat în acel loc de aproape două milenii și jumătate. Dumitru Cordon a realizat un adevărat tur de forță pentru a urca în vârful acesteia (bun, nu avea decât aproximativ 2 m înălțime). După escaladare, a săpat în pământul încă înghețat pentru a scoate piatră de construcții. Toate acestea în condițiile în care piatra se găsește în zonă în cantități mai mari decât pământul arabil, apa sau chiar oameni.

(Fragment dintr-un roman în curs de apariție)

Luând însă în considerare prezumția de neștiință a lui nea Dumitru, care auzise în sat, de la ceilalți, despre piatra deosebită de la zidurile aflate sub Movila lui Uță. Spre deosebire de piatra brută, care trebuie extrasă din carierele improvizate, de suprafață, piatra provenită din movilă, folosită la construirea zidurilor, avea forme geometrice regulate, cu toate fețele bine tăiate și cu muchii perfect drepte. O adevărată comoară în domeniul materialelor de construcții, într-o zonă în care piatra brută, chirpicii și stuful erau cele mai răspândite.

Dovada că totuși agighioleanul nostru a fost un om cinstit este faptul că, după ce a pătruns în spațiul creat în urma surpării pământului și a găsit comoara, a predat toate obiectele găsite primarului și polițistului, care, la rândul lor, le-au predat prefectului județului Tulcea. Prefectul Dumitru Popescu Comișan trimite o informare  Comisiunii Monumentelor Istorice, cu nr. 1480 din 28 martie 1931. În aceasta se specifica că au fost descoperite și predate „...următoarele obiecte antice după cum se notează. - Patru castroane de metal, două cupe de argint, din care una stricată la partea de sus, una figură de om din metal deteriorată, un coif de asemeni deteriorat, una figură reprezentând un cap de om îndoită şi ruginită, câteva paftale, vârfuri de săgeţi şi diferite resturi tot din aceste obiecte".

Socotind acest inventar modest, nu se poate afirma că la Agighiol s-a descoperit o comoară în adevăratul sens al cuvântului. Poate din acest motiv, a trecut o lună de zile, până când reprezentantul Muzeului Național de Antichități, să sosească la Tulcea, în data de 21 aprilie 1931. Faptul că era vorba de însuși directorul acestei instituții, profesorul Ioan Andrieșescu, era totuși o dovadă că descoperirea prezenta interes.

Un alt motiv al întârzierii îl reprezenta dificultatea călătoriei. Cu toate că distanța dintre București și Tulcea era de mai puțin trei sute de kilometri, nu exista cale ferată decât până la Babadag, iar calea cea mai simplă de a ajunge la Tulcea implica o călătorie  cu trenul până la Galați și una cu vaporul la Tulcea. Pe timp de iarnă însă, în principiu, până la mijlocul lunii martie, navigația pe Dunăre era suspendată, dar termenul se putea prelungi dacă sloiuri de gheață continuau să curgă de-a lungul fluviului și după această dată. Indiferent de motivele întârzierii, istoricul Ioan Andrieșescu se deplasează și la Agighiol pentru o primă cercetare la fața locului.

Dacă scurgerea celor aproape patru săptămâni până la prima deplasare din capitală pentru ancheta-cercetarea primară a descoperirii de la Agighiol reprezintă pentru noi, cei din ziua de azi, un semn de întrebare, ce mai putem spune despre termenul începerii cercetărilor sistematice ale obiectivului, care a decurs după aproape șase luni. Astfel, abia pe 17 octombrie, o echipă formată din Ioan Andrieșescu, tânărul (viitor academician) Dumitru Berciu, care avea doar 24 de ani și era probabil proaspăt absolvent la Facultății de istorie, și desenatorul (fotograful) Dionisie Pecurariu, se deplasează la Agighiol, și lucrează până pe 5 noiembrie. Anterior acestei date, graficianul Dionisie Pecurariu părăsește echipa și se întoarce la București, după câteva zile de lucru la Agighiol.

Cele șase luni de așteptare pentru finalizarea descoperirii unei comori nu trebuie să ne impresioneze negativ prea mult, lucrurile nu s-au schimbat în secolul scurs până în zilele noastre. Pentru a obține o finanțare pentru cercetarea unui site arheologic și în ziua de azi se așteptă luni de zile sau ani, și se poate întâmpla ca finanțarea dorită să nu fie obținută niciodată. Profesorul Ioan Andrieșescu a așteptat obținerea fondurilor necesare cercetării, pentru că nu era vorba despre o simplă anchetă constatatoare, ci de săpături, strângere de material, analize fizice și chimice și alte lucruri de genul acesta.

Dacă vreți însă să păstrăm atmosfera de fatalism al poveștii, cu accente temporale care erau împotriva descoperirii tezaurului, mai putem adăuga că au trebuit să treacă șase ani pentru ca Ioan Andrieșescu să publice primul articol despre descoperirea de la Agighiol în „Revista de Preistorie şi Antichităţi Naţionale” (1937)[1]. Articolul consta de fapt în prezentarea unor fotografii realizate de Dionisie Pecurariu, imagini cu  situl și cu  cele mai spectaculoase piese, cele din argint, fără descrieri sau comentarii.

Nu putem să încheiem acest capitol fără să mai adăugăm o imagine și câteva cuvinte despre un alt tumul, cel de la Isaccea, situat la aproximativ 50 de kilometri distanță de cel de la Agighiol. Și acum tumulul este încă „în picioare”, necercetat și extrem de controversat.

Dacă din cel de la Movila lui Uță  nu  s-a mai păstrat absolut nimic, cel din Isaccea este intact, cu dimensiuni impresionante: 70 de metri înălțime și 120 metri diametru, dimensiuni care i-au ținut la distanță pe jefuitorii de tumuli dar și pe arheologi. Volumul său ar necesita o muncă de adevărat Sisif pentru a excava pământul și căuta un eventual mormânt antic, cu o comoară adiacentă. În plus, nu există nici o dovadă că aici ar fi vorba despre un complex funerar și nu doar o ridicătură naturală sau un tumul de observație militar antic. În județul Tulcea există aproximativ 400 de asemenea movile, mai mari sau mai mici, asemănătoare unui tumul.

Tumulul de la Isaccea i-a atras pe otomani, care l-au folosit în ultimele sute de ani ca punct de observație militar, supraveghind navigația pe Dunăre și intențiile de trecere a fluviului de către armatele ruse, în perioadele din desele războaie între Imperiul Otoman și cel Țarist. Imaginea de mai jos este o gravură realizată în anul 1828, în timpul războiului Ruso-turc din 1828-1829, cu un loc de campanie al armatei otomane în jurul tumului de la Isaccea, numit Kurgan Vizir sau Kurgan Tepe. În jurul movilei s-au țesut o sumedenie de povești și legende, dintre care cea mai răspândită este aceea că movila adăpostește mormântul vizirului otoman Kurgan Pașa, care și-a găsit sfârșitul la Isaccea. O altă legendă susține că tumulul ar adăposti mormântul întemeietorul așezării Isaccea, pe nume Isac Baba, cu toate că Nicolae Iorga susține cu numele provine de la un alt conducător local, pe nume Saccea, din secolul al XI-lea, mărturie susținută cu documente bizantine.

Dovada existenței movilei de la Isaccea este însă mult mai veche, astfel un negustor german/polonez, Martin Gruneweg, a călătorit prin zonă în perioada 1582-1586 și povestește cum movila a fost ridicată de soldații turci, care au transportat pământul cu fesurile. Imaginea a plăcut atât de mult, încât a fost preluată și în alte legende mai recente. Inadvertența acestei afirmații constă în faptul că soldații turci au început să poarte fesuri abia după reformele militare și civile din anii 1830.

Dacă legendele locale au rădăcini, care înaintează undeva până în jurul anilor 1500, se poate afirma că provenința movilei de la Isaccea poate fi bizantină sau chiar romană, fiind o construcție artificială cu scop geo-strategic. Și pentru a fi în context cu subiectul cărții de față, movila poate fi la fel de bine un tumul antic, realizat de traci, pentru a adăposti un mormânt, cu două mii cinci sute de ani în urmă.

Continuare în ediția tipărită a Revistei Misterele Dunării, Nr. 12 sau în varianta online, pe Google play cărți 

 

[1] Aici putem adăuga că profesorul Ioan Andrieșescu suferea deja de o boală care avea să se agraveze de la an la an, producându-i decesul în decembrie 1944

Asociația CERTA

Str. Principală, Nr. 79, Cataloi, Jud. Tulcea, Romania