Asociația CERTA

Str. Principală, Nr. 79, Cataloi, Jud. Tulcea, Romania

Misterele Dunării, nr. 12, Martie 2020

Vasile Suhov

CORBUL

„Doamne, mare e stejarul ăsta! Așa minune de copac în mijlocul bălții...”

 

Arborele era cu adevărat uriaș, un munte de scoarță brută și verde crud. Un semn al Divinității, lăsat muritorilor de rând. Soarele își juca razele printre frunzele lui, pișcându-i ochii când și când. Admira pădurea din jur, mirându-se de Înțelepciunea și Măreția Creației. Nu îl durea nimic, ca prin minune. Își făcu o cruce în gând. De-abia își mai putea mișca mâinile; cât despre picioare, mai bine nu se uita la ele. Numărase cel puțin trei plumbi în mușchii pulpelor. Poate chiar patru. Un glonț în umărul drept, unul în brațul stâng. Pierduse mult, mult sânge. Dumnezeu îl ferise însă de vătămări prin vintre. O umbră neagră și rece îi stătea în colțul ochiului. Calul lui credincios, ce păștea alături, neatins.

„Puțin îți pasă ție, murgule, iaca iarbă verde, mare și moale ca un covor de prinț persan, uite colea un pârâiaș să-ți astâmperi setea, iar eu zac și îl aștept pe Bătrânul cu Păr Alb”.

Niciodată nu se gândise că Moartea e vreo arătare cu coasă. Nu, era un moșneag slab și uscat, cu brazde arate de Timp pe față. Întotdeauna îmbrăcat în haine albe. Și cu un chip de infinită bunătate. Zâmbi. Bătrânul îi apăruse când era mic copil și delira de tifos. Îl mângâiase pe frunte și îi șoptise la ureche că vremea lui nu venise încă. Mai târziu, mult mai târziu, se vor revedea. Începuse să se vindece a doua zi după vedenie.

Undeva, în capătul poienii, se odihneau urmăritorii lui. Un turc tânăr și încăpățânat, ce știa să tragă cu pușcociul din goana calului, și unul ceva mai bătrâior, care îi arătase doar iataganul în cele câteva ore de urmărire. Dar, al dracu' dracu’ osmanlâu, călărise cot la cot cu colegul lui, fără să rămână în urmă. Încăpățânați ca niște ogari. Ei, uite că se opriseră acum. Privi spre crengile stejarului. „Parcă sunt niște mâini care vor să mă mângâie." Tuși. „Asta e soarta iscoadelor. Uneori scapi și te acoperi de bani și recunoștință, alteori nu”..

 

Se gândi aproape cu simpatie la soldații dușmani. Buni luptători, îl hăcuiseră, glonț cu glonț, până aici. Doar că el era prin războaie de când se ținea minte și știa bine că un urmăritor obosit va începe să facă greșeli. De exemplu, să creadă că el, un soldat rus, la fel de epuizat ca ei și poate înrolat alaltăieri, își irosise toată muniția. Așa că se rugă de murgul cel negru și apoi, când obosi mândrul armăsar, îl luă la pinteni. Reușise să ia ceva avans pe ultimele verste. Apoi, îi așteptase aici, sub stejar, și, cu ultimele puteri, fără să privească sângele ce îi curgea cald pe picioare, se ascunsese în iarba înaltă. Cu ultimii doi plumbi își trimisese gonacii pe Cealaltă Lume. Îi văzu căzând și, sleit, alunecă cu spatele pe trunchi. Știa că sunt morți. Știa ce poate el și știa cât de precisă e pușca lui.

 

„Ce frumusețe... Doamne... ce frumusețe!”

 

Un vânticel mirosind a verde și a flori îi răcori fruntea. Tuși din nou, deranjând niște furnici, care se hotărâseră să i se suie pe picior. Câțiva fluturi colorați îi dansară pe sub priviri, plecând apoi, indiferenți, mai departe. O gărgăriță se străduia să suie un fir de iarbă, chiar lângă mâna lui dreaptă.

„Ce încăpățânată e frumoasa asta mică...”. Un cuc porni să cânte undeva în străfundul pădurii. Privi atent gărgărița, parcă hotărât să o ajute din priviri.

 

Gâza căzu, dar o luă de la capăt, pe alt fir de iarbă. Un gând se iți purtător de speranță. „Satul... satul staroverilor e undeva pe aici. Aici mi-a spus comandantul că aș găsi adăpost...”

 

Se opri câteva secunde. Nu reușea să-si de-a seama ce și cum.

„Adăpost... pentru ce?... a... dacă nu reușesc să trec din nou Dunărea...”

Își privi cu un ochi critic rănile. Nu va trece Dunărea. Și ce dacă? Doar se zvonea că aici e Dincolo, e Altă Lume. Avea camarazi care refuzau să treacă Fluviul, privindu-l ca pe granița dintre viață și moarte. Privi din nou în jur și mormăi sceptic. Arăta la fel ca o lume normală. Doar că mai frumoasă. Mult mai frumoasă. Să tot stai aici. Închise ochii. Nu era nici Rai, nici Iad. Doar pădure, iarbă, păsări și gâze.

 

Corbul stătea absolut nemișcat, drept în fața lui. Pene atât de negre, că băteau spre albastrul sabiei, ochi mari și întunecați, iar ciocul... ah, Ciocul... făcut să sfâșie și să mănânce ficat crud și plin de sânge. Parcă îl și vedea deasupra lui, săpându-și cărare moale, cu ghearele, și ciugulind lacom măruntaiele proaspete. Nemișcată stătea Fiara cu chip de Pasăre.

 

„Mare pișicher ești... cine m-a dat în vileag, că îmi aștept sfârșitul aici? Ai? Din fundul Iadului te-au trimis, nu?”

Corbul nu se mișcă. Îl privea tăcut.

„Las' că ajung eu la frații mei, la frații mei întru Hristos... și o să râd de tine și de pofta din ochii tăi...”

Tuși din nou. După cum mergea frontul, frații lui de luptă erau deja la zeci de verste spre Nord. Ai naibii turci, pentru prima oară în război, dăduseră de o divizie echipată cu arme englezești și instrucție apuseană. Buni luptători. Bravii cazaci fuseseră puși pe fugă, iar el rămăsese mult în spatele liniilor. Privi pasărea neagră.

„Du-te de unde ai venit și spune că sufletul meu nu pleacă nicăieri!”

Da, trebuia să se miște. Dacă voia să trăiască, trebuia să se miște.

 

Se înserase. Corbul era tot acolo, un pic mai aproape însă. Nu părea că îi este foame. Nu încă.

„Auzi, măi Dihanie, du-te la Casa mea! Du-te și spune-le părinților mei că vin, vin sigur... și chiar dacă nu vin, tot ne vom vedea. Da? Spune-i maicii mele că nu are de ce să plângă, că eu sunt bine sănătos, auzi? Și tăicuțului să îi zici că totul e bine..., dar așteaptă să-și aprindă o țigară mai întâi, că tare îi place să asculte când trage din tutun.”

Corbul se mișcă un pic. Ridică pumnul spre el.

„Marș, jigodie, că n-am murit încă! Și vezi că două porți mai încolo de casa mea e o portiță vopsită cu verde, cu cele mai frumoase flori în curte. Se vede că un suflet frumos și blând stă acolo. E draga mea, iubita mea, jurata mea. Să nu te uiți prea mult la chipul ei, că o să fii orbit de atâta frumusețe. Să îi spui că sigur mă întorc, dar poate nu așa de tânăr și puternic, de s-ar putea chiar să nu mă recunoască: să fiu sub alt chip, să fiu altcineva, cine mai știe... Dar să îi zici că negreșit sunt eu, măi Corbule... Cât despre frații și surorile mele, să se bucure că mă duc să veghez peste ei și o să fie bine. Bine. Iar tovarășii mei de luptă să nu se întristeze. Că Domnul ne așteaptă pe toți și ne vom bucura și ne vom îmbrățișa întru Veșnicie, la masa nesfârșită ce ne așteaptă. Vom ciocni pahare de votcă fără număr și vom bea spre Slava lui Hristos!”.

Pasărea îl privi aproape zeflemitor. Nu dădea două parale pe iscusitele lui cuvinte. Nu era impresionată. Și nu pleca nicăieri.

Adormi. Se trezi. Apoi adormi din nou. Apoi iar se trezi.

Ca niște sclipiri de apă pălite de un soare de toamnă, apărură primele stele. Calul îi plecase demult. Cântau greierii de îl lua cu amețeală. Atâta liniște în muzică lor, atâta frumusețe. Atâta nesfârșenie. Venea noaptea. Nu îl mai durea nimic.

 

Soarele se ridicase deja de ceva vreme. Mitea călca cu teamă, privind atent în toate părțile. Numai de probleme nu avea chef acum. Calul ținut de căpăstru nu avea să îi facă belele. De mânz fusese liniștit. De asta și era cu el acum. Ce se afla însă în căruța ușoară, ei, asta putea să îl trimită direct în brațele Sfinților Părinți. Tuși neauzit în pumn. Ciort!... înjură fără să vrea, la priveliștea ce i se așternea sub priviri. Un turc bătrân, cu o gaură de glonț cât pumnul în piept, îl privea sever. Iob tvoiu mati!, îl înjură zgomotos și trase pistolul de la brâu. Turcul îl privea la fel de sever, neatent la zecile de muște ce bâzâiau în jurul lui. Mitea răsuflă ușurat și puțin rușinat în același timp. Se speriase de un mort. De doi morți de fapt, pentru că văzu, în clipa următoare, alt turc, mai tânăr, lungit în iarbă. Gaura din mijlocul frunții nu lăsa loc de speranțe. Ridică din umeri și începu să îi buzunărească, nefiind deranjat de izul inconfundabil al morții. Ridică din umeri. „Morții cu morții... viii cu viii... la Allah, unde vă duceți voi, nu vă trebuie nici bani, nici arme...”

Se opri transpirat. Privi lung la cei doi soldați. Se liniștiseră oarecum. Privirile începuseră să le fie senine și împăcate. Le închise ochii. Mitea se scărpină în creștetul capului apoi. „Păgâni, păgâni, dar și Allah ăsta tot Dumnezeu este și poate avuseseră și ei neveste și copii...”. Cineva care să le ducă dorul și să plângă după ei.

Ciort..., înjură iarăși. „Așa am eu sufletul moale... Are dreptate Paulina mea, suflet moale și milos cât încape.”

Continuare în ediția tipărită a Revistei Misterele Dunării, Nr. 12 sau în varianta online, pe Google play cărți (în curând)